theAdviser

Iubesc pescarusii! Ii iubesc de foarte multa vreme, de cand m-am nascut sau chiar poate de mai inainte de asta. Totusi am descoperit doar de curand locul unde se ascundeau aceste sentimente inlauntrul meu. Ca dovada ca inca mai invat, chiar si la varsta mea, lucruri noi despre mine. Mi-am cunoscut dragostea pentru pescarusi cu totul intamplator, intr-o zi cand, pironit pe tarmul Marii Negre, ma preocupam sa disting orizontul de apa de orizontul de cer. O incercare care se dovedea a fi un test deopotriva de greu si pentru ochi dar si pentru minte. Sovaiam intr-o cautare la care, fara preocupari si pretentii filosofice, in felul lor firesc, pescarusii au gasit raspunsul de foarte multa vreme: In aer zboara, pe apa plutesc, niciodata nu gresesc!

Mi-am amintit astazi de povestea filosofului care, in miezul zilei, ratacind ganditor pe strazi cu un felinar aprins in mana, raspundea tuturor celor care il intrebau ce cauta: EU, caut UN OM!

E ciudat ca, intr-o lume plina de oameni, devine atat de greu sa gasesti OMUL potrivit.  In descoperirea acestuia, rolul “nebunului” care are indrazneala sa il caute in modul in care nimeni altcineva nu ar cuteza sa o faca, este fundamental.  Atunci, ca o figura geometrica perfecta, spatiul, timpul si fapta isi impletesc armonios destinul. Adanc infipte in memoria locurilor, urmele OMULUI potrivit sunt semintele din care rasare si rodeste succesul.

Mi s-a intamplat de cateva ori in viata sa joc chiar eu acest rol. Am reusit de fiecare data doar pentru ca am strans in jurul meu energiile tuturor celor care au imbratisat si furnizat schimbarea.  Cand vine masuratoarea finala, OMUL potrivit nu mai este doar un singur individ, ci intregul grup unit inspre un singur scop.

Natura este o femeie implinita pe care haina lumii nu o mai incape. Prin cusaturile plesnite miracolele ies si ne bucura ochii si mintea la tot pasul. Natura este un constructor atipic, ridica in mii de ani opere capabile sa dainuiasca alte mii de ani mai apoi.

Cand le masori cu pasul tau, cand le pipai cu mainile tale, toate locurile prin care ai trecut devin parte din tine. Atingerea naturii te alcatuieste si te creste, iar sufletul tau trece printr-o metamorfoza deplina din care va iesi apoi mai curat, mai intelept, mai puternic.

Un astfel de loc minunat este si Pestera Muierilor, un spatiu straniu, bine ascuns in inima unui munte timid si tacut, pe la picioarele caruia curge dalta limpede a unui rau arhitect.

De jos, intrarea nu este deloc usor de descoperit de privirea curioasa a calatorului. Menirea de loc de tainic adapost nu a apus odata cu vremurile tulburi ale trecutului. In pestera intri cu greu si iesi, cu mirare, sute de metri in maijosul raului. Apoi, venind din adancurile lui, la intoarcere, pe jos, strajuit de malul raului, fata muntelui nu iti va mai parea nicicum la fel.  Initiat posesor al secretului, ii vei citi in fiecare cotlon, in fiecare grota, in fiecare colt de umbra, semnele .

INFO: „Peştera Muierilor se află în comuna Baia de Fier, Judetul Gorj , pe teritoriul Depresiunii Getice a Olteniei. Peştera a fost sculptată în calcarele mezozoice de pe marginea sudică a Masivului Parang, de către raul Galbenul . Cu o istorie foarte bogata, peştera în timpuri străvechi a adăpostit în timpul războaielor, când bărbaţii plecau la lupte, foarte mulţi copii şi femei, de unde i se trage şi numele. Este prima peşteră electrificată din România.

Peştera are o lungime de aproximativ 3.600 de metri dispusă în 4 niveluri. Nivelul inferior constituie rezervaţia speologica împartita in doua sectoare: sectorul de nord (1.500m) şi sectorul de sud (880m). La 40 de metri inălţime se afla etajul superior amenajat pentru turişti cu o lungime de 573 m , ajunge până la lungimea de 1.228 de metri o reţea de diverticule foarte greu accesibilă.

Adevaratele atracţii ale peşterii sunt Domul Mic, care are un aspect asemănător unei cupole gotice format prin precipitarea milenară a calcitei. Celelalte încaperii sunt Sala Altarului, Valul Altarului, Amvonul, Candelabrul Mare şi imaginea Stâncii Insângerate denumită datorită scurgerilor oxidului de fier. În Cupola inaltă de 17 m întâlnim o colonie de lilieci.

Alte câteva atracţii sunt Vălul Muierii, Bazinele Mari, Cascadele împietrite, Dantela de Piatră, Poarta, Sala cu Guano, Sala Turcului. În Galeria Urşilor a fost găsit un adevărat cimitir de resturi scheletice de urşi,lei,hiene,vulpi,lupi,capre sălbatice si mistreţi. În Sala Musteriana au fost descoperite foarte multe obiecte aparţinând culturilor cu mult înaintea erei noastre.” (sursa)

Viata este ca un magazin colorat de pantofi. Moda se schimba in fiecare sezon, iar atunci cand nu mai tii pasul opinia generala te pedepseste prompt.

Din cand in cand, ziua in care porti pentru prima data o pereche de pantofi noi, vine implacabil in existenta ta. De cat de pregatit vei fi de sosirea ei va depinde, in mare masura, confortul tau viitor.

Sa incalti o pereche de pantofi noi e ca un pariu pe care il faci cu zeii norocului. Daca pantofii te strang, atunci chiar si cel mai mic pas devine o experienta dureroasa.

Daca vei schiopata, atunci ceilalti pot sa sprijine mersul tau sovaitor. Fara ceilalti, viata ta e ca un magazin cu rafturile goale in care nu intra nimeni niciodata.

Faceti-va vreme si treceti macar odata in viata voastra Transalpina, de la Obarsia Lotrului la Ranca! Acolo sus, pe acoperisul Romaniei, acompaniati de semetia muntilor si traind iminenta norilor, priviti cuminti spectacolul desavarsit al naturii.

Veti afla un drum mai frumos decat Transfagarasanul si mult mai greu de trecut incaltat cu rotile unei masini. Nu va recomand totusi sa faceti acest drum cu un autoturism normal de oras, chiar daca eu am reusit sa ajung la liman chiar si asa. Pana la urma, termenul de „cea mai inalta sosea din Romania” nu este cel mai adevarat, asfaltul nefiind deloc prezent intre Obarsia si Ranca. Dar lucrurile se schimba cu repeziciune in acest sens. Se asfalteaza intens, se construiesc poduri si in curand tot farmecul salbatic al locurilor va pali sub fumul gratarelor si pestritul pet-urilor.  Mai inainte ca iubitorii de natura sa fie coplesiti si inlocuiti de iubitorii de sine, gasiti-va timp, urcati muntii si vizitati aceste locuri.

INFO: „Transalpina (DN 67C) este o şosea din Munţii Parâng, în Carpaţii Meridionali. Este cea mai înaltă şosea din România, având punctul cel mai înalt în Pasul Urdele (la 2.145 m). Drumul face legătura între oraşele Novaci din judeţul Gorj şi Sebeş din judeţul Alba. Fiind un drum alpin, este închis pe perioada iernii.

Drumul dinspre Novaci este asfaltat doar până la Rânca (1.600 m). În continuare, drumul este cu bolovani şi grohotiş, fiind nerecomandat pentru autoturismele cu garda la sol joasă, precum şi pentru cele cu resurse de putere reduse, având în vedere pantele destul de abrupte care urmează.

Începuturile acestui drum sunt neclare. Unele surse susţin că a fost construit prima dată de legiunile romane în timpul războaielor cu dacii, motiv pentru care pe hărţile de istorie este trecut sub denumirea de “coridorul IV strategic roman”.

Există şi o legendă locală, care spune că, la sfârşitul secolului XVIII şi la începutul secolului XIX, fiecare familie a participat la construirea unei porţiuni din acest drum, în funcţie de posibilităţile fizice şi financiare ale sale.

Potrivit altor surse, şoseaua a fost construită şi pietruită de nemţi în timpul primului război mondial, din raţiuni militare, însă a fost foarte puţin folosită.

Transalpina a fost reconstruită în perioada interbelică şi dată în folosinţă în 1935, când a fost inaugurată de regele Carol al II-lea.

Drumul a mai fost reabilitat în timpul celui de-al doilea război mondial, când nemţii aveau nevoie de această cale de acces din motive militare. De atunci a fost foarte puţin întreţinut.

Este prevăzută modernizarea acestui drum pe o distanţă de 148 de kilometri, între Sebeş, judeţul Alba şi Bengeşti, judeţul Gorj.” (sursa)

Ma numesc Antonio si sunt dependent de trenuri. Aveam 6 ani cand am inteles pentru prima data acest lucru. Locuiam pe atunci in Campia Baraganului, iar cea mai apropiata gara era la 5 km de sat. Eram un copil dezradacinat, neinteles, departe de Ardeal, locul pe care l-am numit intotdeauna acasa si simteam ca trenurile reprezentau singura mea legatura cu lumea. Credeam pe atunci ca mintii mele, ca sa poata sa ajunga de la punctul A la punctul B, ii trebuia un tren, chiar daca, uneori, unul imaginar.

Colectionam cu ardoare cartile de “Mersul Trenurilor” si,  prin bunavointa unui unchi care lucra la CFR , intrasem in posesia editiilor anuale pe ultimii 10 ani. Le studiam atent si le comparam cu grija. In cartile mele trenurile cresteau si deveneau Accelerate, apoi trenuri Rapide; trenuri noi se nasteau sau, unele mai vechi, parasite de calatori, mureau.

Pentru ca nu puteam sa ma duc la halta satului  in fiecare zi, deschideam la umbra unui copac cartile mele cu trenuri si calatoream alaturi de ele cu gandul in te miri ce colturi ale tarii, numind rand pe rand haltele dar si statiile mai mari aparute in cale.

Cunosteam magistralele pe de rost, fara greseala. Magistrala 800 ma ducea la mare, 200 la Sibiu, 300 ma ducea acasa si asa mai departe.

In scoala generala, oricui ma intreba ce vreau sa ma fac atunci cand voi fi mare, ii raspundeam imediat: mecanic de locomotiva. Iubeam trenurile si garile pentru ca reprezentau, pentru mine, un portal minunat prin care ma puteam transfera oricand acasa.

Si trenurile si garile m-au marcat definitiv in toate etapele vietii mele. Trenul era cel care ma ducea acasa in fiecare vacanta, tot el era insa si cel care ma aducea fara voia mea inapoi. In liceu am facut “naveta” cu trenul, ceea ce era o ciudatenie in satul meu, halta fiind departe de sat, peste un rau care de multe ori ramanea fara de pod, peste o padure intunecata, peste mult noroi si troiene de zapada.

Dar, dintre toate garile din lume, prin care am trecut sau am zabovit, cel mai mult am iubit Gara de Nord, Gara mea de Nord.

De Gara de Nord m-am apropiat fundamental atunci cand am venit la facultate in Bucuresti. Ma asteptau 5 ani pe care trebuia sa ii petrec intr-un loc pe care nu il intelegeam, imi era strain si de care incercam sa scap cu toata fiinta mea. Ma duceam atunci in fiecare zi in Gara de Nord si imi imaginam ca sunt un calator care asteapta un tren anume, cu care avea sa plece departe peste numai doua sau trei ore. Imi faceam griji atunci sa nu intarzii,  ma asezam cuminte pe peron si asteptam cu infrigurare sa fie tras trenul meu din acea zi.

Trenul venea, calatorii se urcau si peronul se golea in jurul meu. Alaturi de ei se urcau si gandurile mele. Dupa ce trenul pleca il petreceam in gand zeci de statii, le stiam pe toate pe de rost din Mersul Trenurilor. Asta era forma prin care evadam din acel loc, asa ma incarcam cu energia necesara pentru o noua zi.

In timp, vizita mea in Gara de Nord a devenit o necesitate zilnica. In primii ani de facultate imi imparteam timpul intre 3-4 zile petrecute in Bucuresti si 4-3 zile petrecute in satul din Baragan cu diverse interese. Dupa o vreme am plecat din Bucuresti mult mai rar, dar intotdeauna in sesiune  invatatul ma gasea in cate un tren; memoram fantastic de usor asa.

Chiar si dupa ce accesul in Gara de Nord s-a facut contra cost, imi rupeam acea taxa din putinii bani de student si continuam sa merg acolo.

Dupa o vreme am locuit in Crangasi cu chirie si, de multe ori, atunci cand veneam seara de la lucru, coboram cu o statie inainte si traversam Podul Grant pe jos, pe pietonala. Traversarea atunci imi lua chiar si 2 h, pentru ca la mijlocul podului eram de multe ori furat de privelistea trenurilor care veneau sau plecau. Le recunoasteam cu usurinta, le stiam drumurile si le urmam in gand pe toate. Le certam cand intarziau sau le felicitam atunci cand le vedeam vrednice si curate. Trenurile mele!

Nu am mai mers de patru ani cu trenul. Am fost de atunci de cateva ori in Gara de Nord sa astept pe cineva. Locul pare ca nu s-a schimbat deloc in toti acesti ani. Dar astazi trenurile intarzie mai mult, iar calatorii sunt mult mai putini. Mersul Trenurilor nu se mai tipareste, iar colectia mea veche de carti s-a pierdut si alaturi de ea s-a pierdut si clestele de bilete, pe care mi-l daruise demult un controlor cucerit de pasiunea dar si de cunostintele mele legate de trenuri.

Dintr-un om preocupat sa reziste in Bucuresti 5 ani de facultate, am devenit un om care locuieste aici de aproape 15 ani. Am descoperit in tot acest timp multe locuri frumoase, am avut bucurii dar si tristeti, ca oricare.  Multe s-au schimbat in jurul meu si multe s-au schimbat si in mine. Un lucru a ramas insa la fel. Si acum, de fiecare data cand imi apare o oportunitate fericita, ma duc bucuros acasa in Ardeal …Cu masina.

Ieri m-am intalnit cu acest semn.  Pana sa il vad, nu eram deloc surprins de faptul ca in jurul meu erau oameni care “stationau” pe iarba. Cum cetatenii acestui oras desfasoara activitati culinar-artistice peste tot intinsul de verde urban, mi s-a parut ciudat ca doar in unele locuri ai voie sa calci iarba. Atunci, in celelalte locuri, in care stationezi fara voie, care e diferenta? Au micii alt gust? Are fotbalul alte reguli? Gunoiul ramas in urma deranjeaza mai putin?

Suntem un popor atat de „liber” incat devine redundant sa vina sa ne spuna noua cineva ce avem si ce nu avem voie sa facem. Pentru ca oricum majoritatea semenilor nostri considera ca au voie sa faca nestingheriti orice le trece prin cap.

Vazand semnul, m-am uitat totusi mai atent in jurul meu si m-a lovit o revelatie misterioasa: Pe aceasta peluza nu erau deloc in “stationare” mojicii pe care ii intalnesti cam peste tot pe unde nu sunt astfel de mesaje care permit accesul.  In jurul acestui semn nu asculta nimeni manele, nu juca nimeni fotbal, nu facea nimeni mici si nu bea nimeni bere. Acest loc era populat doar de tineri imbratisati, de oameni cu carti in mana(tinute corect, nu invers) si in general de persoane care nu faceau galagie, si nu ii deranjau pe ceilalti prin prezenta lor.

Spre deosebire de toti acesti oameni „care nu stiu sa se distreze” , ceilalti, „iubitorii de adrenalina”, „iesitii din tipare” nu si-ar putea permite sa fie vazuti intr-un loc in care nimic nu le interzice sa stea. Pentru ei, simpla prezenta a semnelor “nu calcati iarba” sau “accesul interzis” actioneaza ca un magnet. Incalcarea regulilor, egoismul si nepasarea reprezinta pentru ei forma lor naturala de a fi unici.

Totusi, ce solutii am putea gandi impreuna, pentru a face un om caruia ii place sa incalce regulile, sa le incalce in spatii special amenajate?

Acum doua zile l-am cunoscut pe Theodor. L-am cunoscut pentru ca era un copil singur, pierdut pe o alee a Parcului Tineretului. L-am cunoscut pentru ca eram aproape, pentru ca plangea si pentru ca i-am inteles spaima.

Am avut noroc, amandoi am avut noroc. I-am intins o mana de care s-a prins ca de un colac care avea sa ne salveze: pe el de ratacire, pe mine de lipsa de rost.

Oricui ne-ar fi privit de la distanta i-am fi parut foarte diferiti. Mai intai ca eu eram mai inalt, si aveam role, si  putina barba. Theodor avea parul blond, pantaloni scurti si cativa dinti lipsa. Niciunul nu purtam ochelari desi bajbaiam impreuna pe alei. Chiar daca paream foarte diferiti in ochii celorlalti, eram la fel de rataciti amandoi.

Theodor nu are mai mult de patru ani si, pentru el, culoarea ochilor mamei este un detaliu mai de pret decat culoarea hainei pe care o poarta aceasta. Locul din care venea nu avea o dimensiune clara, era un spatiu generos in care coexistau in buna pace “tanti Gina“, “mamaia Aurica“, ” Angie“, dar si “Andrei, tot un copil si el“.  Insa locul in care trebuia sa ajunga era unul singur: “la mami“.

Am ramas impreuna. O umbra lunga, incaltata cu umbrele vii ale unor roti. Alaturi de ea o umbra scurta, din care se desprindeau rar umbrele mici ale unor lacrimi.  Ne-am potrivit drumului, iar drumul ne-a rasplatit pasii purtandu-i spre locul nestiut in care trebuiau sa ajunga: spre “regasirea lor” si “despartirea noastra“.

„Mircea Geoana: Mandatul prezidential de cinci ani este un esec, propun revenirea la cel de patru ani: Presedintele Senatului, Mircea Geoana, a declarat, joi, la Antena 3, ca introducerea mandatului prezidential de cinci ani a fost un esec si a anuntat ca va propune, la modificarea Constitutiei, revenirea la un mandat de patru ani.” sursa

Personal ma asteptam la mai mult, mai ales de la o propunere venita de la stimabilul domn de mai sus.  Mi se parea mai potrivit pentru domnul Geoana sa propuna ca mandatul prezidential sa dureze o singura zi, mai precis o singura noapte. Dar ce noapte ar fi aia! Una dupa chipul si asemanarea fiecaruia. Esti lenes, atunci seara te instalezi presedinte, te culci si te mai trezesti doar sa predai mandatul a doua zi. Nu e o chestiune nemai vazuta sa treci prin istorie zero barat, au mai fost cazuri din astea si in trecut, numai ca atunci presedintii au dormit mai mult, mult mai mult. Sau dimpotriva,  imediat ce te instalezi incepi sa semnezi acte si contracte, pregatesti minutios campania de a doua zi si seara urmatoare il scoti presedinte pe omul tau de incredere. Au mai fost si cazuri din astea destule.

Si uite asa, mandat dupa mandat, mai la coada sau mai la mijlocul listei, o sa vina randul ca fiecare dintre noi sa avem orele noastre de glorie. Hotararile pe care le vom lua atunci vor putea schimba in bine sau in rau realitatea inconjuratoare.

Tu ce o sa faci in noaptea in care vei fi Presedinte?

Viata reprezinta un lung sir de compromisuri. Pentru ca traim in societate, pentru ca exista reguli, pentru ca ne dorim mereu mai mult, apare, inevitabil, nevoia de face ceea ce trebuie in dauna a ceea ce ne place.

Chiar daca astazi am vrea sa mergem la pescuit,  la shopping sau am vrea pur si simplu sa lenevim acasa, ne infranam toate aceste porniri si facem ceea ce trebuie. De ce? Pentru ca nimeni nu ne plateste sa facem lucrurile care ne plac.

Asta fiind regula, ca orice regula are si exceptii. Exista si oameni fericiti, care isi petrec cea mai mare parte a vietii fiind platiti pentru a face ceea ce le place. Exista chiar si in viata fiecaruia dintre noi, momente in care iubim ceea ce facem si mai suntem si platiti pentru asta. Raiul, nu?

Pentru mine, perioadele in care am fost platit sa fac ceea ce imi place au fost si cele mai productive din viata mea.  De aceea, atunci cand am fost pus in situatia de a angaja oameni, am cautat sa-i angajez mai ales pe cei carora le placea ceea ce aveau de facut. Chiar daca sunt mai greu de gasit, merita, pentru ca este mai simplu de lucrat cu ei si mai eficient asa.

Dar voi cum stati cu procentele? Cum arata la voi raportul dintre datorie si placere? Cati dintre voi faceti astazi ce va place si obtineti si bani din asta?

Norocosilor, impartasiti-ne si nou exemplul vostru!