theAdviser

Fiecare rama nu este decat un curcubeu cazut. Dar la fel ca oamenii si ramele si-au uitat originea. Dupa fiecare ploaie insa, impinse de o dorinta necunoscuta, ramele ca si curcubeiele ies si renasc din lumina.
Oamenii, la fel ca si ramele, sunt, in cea mai mare parte a lor, doar pamant. Dupa un algoritm necunoscut o picatura lichida ii scoate si pe ei la lumina.
Dar nici oamenii si nici ramele nu pot vizita lumina fara ca o particica din ea sa se ascunda pentru totdeauna in ei. Iar cu fiecare vizita, zestrea lor de lumina se adauga si ii schimba.
Astfel, pe o cale dinspre adancuri spre cer, ramele sunt doar pamant, curcubeiele sunt doar lumina, iar oamenii, in diversitatea lor, sunt undeva intre ele.

In viata oamenii pe care i-am intalnit si au contat au fost de doua feluri: oameni noduri si oameni funde.

Viata este o mare calatorie… Ne nastem inconjurati doar de oameni noduri si poate si de aceea, atunci cand incepem sa intelegem, cautam mai degraba sa ne insotim doar cu oameni funde.

Pe masura ce crestem si devenim mai maturi, inca inconjurati de funde, visam la noduri. Din cand in cand tragem de un snur si, cat ai clipi, funda se transforma in nod, iar nodul creste si ne ocupa si compune viata.

Odata cu trecerea timpului, nodurile nu mai cresc in numar ci doar in greutate. Iar fundele nu raman niciodata doar funde. Pentru ca mereu exista o sansa ca, in functie de snurul de care alegi sa tragi, fie sa le desfaci fie sa le transformi in noduri.

Nodurile sunt foarte greu de desfacut si foarte usor de taiat. Dar indiferent de calea pe care o alegi, atunci cand desfaci un nod, snurul va purta pe el, inevitabil, povara amintirii nodului defunct.

La inceput, atunci cand e tanar, Cerul e verde. Mai apoi, pe masura ce primeste varsta, devine galben, roz si la final albastru ca o pruna coapta. Sub Cerul ca o pruna, noi, fiii lui, suntem unii magiun si altii rachiu.

Cerul nu este nici sus si nici jos, tocmai pentru ca el este si sus si jos.

Daca drumul spre Cer ar fi doar in sus atunci oricat ai tinde nu l-ai putea niciodata ajunge. Daca drumul spre Cer ar fi doar in jos atunci niciodata Cerul nu te-ar putea ajunge.

De aceea Cerul este asezat la mijloc, ca o granita intre “mai putin decat Cerul” si “mai mult decat Cerul”. Dar o linie atat de subtire incat nimeni nu o locuieste.

Din acest motiv drumul nostru spre Cer arata cam asa:  “foarte putin decat Cerul” – “putin decat Cerul” – “aproape Cerul” – “foarte aproape Cerul” si de aici, dintr-o data, realizezi ca ai trecut si esti la “putin mai mult decat Cerul” – “mai mult decat Cerul” – “foarte mai mult decat Cerul” si continui sa te departezi. Sa fii la “foarte mai mult decat Cerul” este la fel de rau cu sa fii la “foarte mai putin decat Cerul”. Pentru ca tot ce conteaza este sa ajungi la Cer. Dar Cerul este o linie prea ingusta si nu te incape.

Ieri m-au purtat o pereche de blugi si un pulover. Am mai multe haine care ma poarta rand pe rand. Purtandu-ma, de la ele aflu si eu ce anotimp mai este, daca e zi sau daca e noapte, daca trebuie sa ma duc la serviciu sau daca ma pregatesc pentru vreun eveniment mai special.

De la blugii si puloverul de ieri am inteles ca acolo afara e inca toamna, lunga toamna.

Doar hainele care ma poarta in fiecare zi ma ajuta sa ma adaptez, sa exist, sa fiu social. In timp am invatat sa le urmez sfatul neconditionat, iar pentru asta ele ma pregatesc sa fac fata oricarei situatii de peste viata.

Totusi… si mie mi-e uneori prea cald; si mie uneori mi-e prea frig. Iar atunci stiu ca asta este modul in care hainele ma pedepsesc pentru clipele, orele, zilele, anii in care stau gol in pat si ma bucur.

Iubesc lucrurile facute din sticla. Neconditionat. Reflex.

Daca esti un lucru facut din sticla te iubesc si pe tine. Daca nu, tot te iubesc dar cu o conditie: sa fi din sticla.

Ei bine, da, m-am prins si eu de ce am spus, asa e, iubesc doar lucrurile din sticla. Trebuia sa iti spun de la inceput, dar la inceput nu stiam nici eu. Dupa cum vezi, in fond, nu depinde de mine. Ce iubesc si poate si ce urasc e de mult scris inainte. De fapt ce urasc nu e scris. Pentru ca nu urasc nimic. Doar neiubesc. Iar cuvantul urasc nu este egalul cuvantului neiubesc.

De pilda acum: De neiubit sigur te neiubesc, dar de urat sigur te neurasc. Sau invers.

Continua sa numeri.  Am ajuns la 3. Doar la 3… deja la 3.

Ai observat ca mereu cand ajungem la 3 facem un popas? Iar de aici, daca o sa spui acum 2, te intorci, daca mergi inainte spui 4. Totusi intre 3 si 4 mai e un infinit, un alt infinit pana la 2. Un infininit de 3 si ceva… un alt infinit de 3 fara ceva. La o adica putem sta aici sa numaram toata viata intre 3 si 2, intre 3 si 4. Greu.

Daca nu ne-am fi oprit deloc eram de mult atat de departe de 3 incat am fi ajuns cu numaratoarea acolo unde doar stra-stranepotii nostri or sa ajunga.

Insa DOI oameni care doar stau si numara nu vor avea nici fii, nici nepoti si nici stra-stranepoti.  Si nici numaratul lor nu va ramane mostenire nimanui, prilej de mandrie. Bai, stii ce mi-a lasat tata? A numarat domn’le pana la 3.99999999999999999 si alti 9 iar eu trebuie sa continui doar de aici.  Pfiu ce usurare. Am prieteni care se chinuie saracii de la 0, dar eu sunt un om aproape realizat…

Aproape realizat. Atat de aproape realizat, foarte aproape realizat, cel mai aproapre realizat. Aproape realizat de nivel 1, de nivel 2, de nivel 3… 3 si un ceva… 3 si doi ceva. Gata.

Nu ma mai pot opri din numarat.. si eu si tu suntem dintre cei carora nu le-au numarat nimeni  inainte si au trebuit sa o ia de la 0. Doar de la 0, deja de la 0.

Eu sunt atat de norocos incat odata am intalnit un fluviu, unul adevarat. Ne-am intalnit fara ca eu sa il caut si fara ca el sa stie. Totusi nu este prima data cand am intalnit pe cineva doar eu.

In esenta intalnirea este un nucleu de memorie aparent comuna. Eu te intalnesc pe tine, tu ma intalnesti pe mine si amandoi ne amintim de asta. Bang! Generam o amintire placuta sau neplacuta, dar asta nu e relevant pentru contextul discutiei de aici.

Totusi atunci cand unul dintre noi nu marcheaza in nici un fel momentul intalnirii aceasta inceteaza sa ii mai apartina iar intalnirea devine doar a celuilalt. Uneori nu esti constient ca te-ai intalnit singur. Iar alteori cel care uita esti tu.

Daca oamenii ar fi ape, unii ar fi lacuri, altii ar fi rauri. Unii ar fi ape de suprafata, altii ape subterane. Mai tulburi sau mai limpezi.  Totusi nu sunt suficiente fluvii.

Eu sunt atat de norocos incat odata am intalnit un fluviu, doar unul, chiar inainte sa se verse in oceanul de mari. Prea putin inainte de varsare totusi.

Atunci cand il privesti in aval, prea departe in aval, din marele fluviu nu stii cat a mai ramas izvorul si cat e devenirea si drumul. Ca fluviu nu poti sa iti alegi nasterea dar cea care te creste e calea. Iar calea nu este in esenta decat un sir de intalniri.

Daca am fost odata copil mi-am inchipuit naiv ca pot seca un fluviu doar daca ii caut si ii stavilesc izvorul cu palma pusa de-a curmezisul firavului fir de apa.  Astazi cand nu am incetat sa mai fiu copil stiu ca un fluviu ar continua sa existe si daca izvorul lui ar pieri. Ca un lucru viu, venit de nicaieri dar care ajunge oriunde.

inca nu am terminat discutia. cu degetul mare pot programa culori pe o panza.

oricand intru suficient de adanc in materie o pot face sa ma asculte.  aerul dintre noi este prisma cu care descompun lumina care iti viziteaza chipul. atunci si chipul tau devine o panza. cu degetul mare il pictez. pe chipul tau… un alt chip al tau. si cand sunt inspirat, noul tau chip zambeste.

cand cineva pleaca te doare plinul care a plecat sau golul care a ramas in urma?

Viata e ca o calatorie cu trenul, atunci cand esti intrebat unde te afli raspunzi ori cu numele ultimei gari prin care ai trecut ori cu numele primei gari care urmeaza sa vina. Esenta unei calatorii este insa drumul.

Trecutul si viitorul sunt hotarele prezentului. Doar prezentul este unic… apoi devine trecut. Trecutul este schimbator pe masura ce il intelegi mai bine, iar viitorul este doar copilul lui inca nenascut.

Cand cineva pleaca te doare trecutul pentru ca doar atunci ii gasesti cu adevarat intelesul.

S-a nascut singur pe lume la umbra unui fir de iarba, pe malul unui lac lenes, in cel mai mare parc al orasului. Inca de cand a scos capul in lume s-a masurat neincetat cu lucrurile din jur, subjugat de o singura dorinta nebuna, aceea de a fi cel mai inalt si mai falnic din tot parcul.

S-a intrecut mai intai cu un fir de iarba, mai apoi cu o trestie bine infipta in malul lacului si nu si-a luat ragazul de a-si savura bucuria decat dupa ce, intr-o primavara norocoasa, si-a inaltat varful deasupra tuturor salciilor din zona.

Numele si l-a primit pe cand era inca tanar,  daltuit in suferinta coajei de un baiat cu un briceag, care a scris simplu: „Gelu”. Iar copacul, dupa o vreme, si-a considerat cicatricea un tatuaj foarte „cool”.

Aparitia tatuajului a marcat inceputul perioadei rebele a lui Gelu. O perioada nebuna, pe cand se amuza aruncand cu ghinde in capul oamenilor care i se plimbau pe la poale.  Tot atunci, isi aminteste zambind copacul, a apelat pentru un piercing la serviciile unei ciocanitoare renumite, colaborare de pe urma careia a ramas cu o sumedenie de gauri pe tot corpul.

Dupa ce a depasit aceasta etapa a vietii lui, Gelu s-a maturizat brusc. A realizat curand ca este diferit, ca este singurul de felul lui si ca are in viata o misiune importanta. A inteles ca trebuie sa devina cea mai mare umbra a parcului, ca trebuie sa invete multe lucruri noi, ca trebuie sa creasca tot mai inalt si sa ajunga poate pana la nori.

A inceput atunci sa priveasca cu atentie la oamenii care veneau in numar din ce in ce mai mare ca sa se ascunda de arsita la umbra ramurilor sale. De la un batranel taciturn si incruntat a invatat bucuria pescuitului si, noaptea, cand ramanea singur in parc si nimeni nu putea sa il vada, isi apleca cu grija cate o ramura pana atingea luciul apei, asteptand atacul pestilor ca un pescar incercat. A renuntat la aceasta pasiune cand, intr-o zi, chiar in carnea trunchiului sau, un barbat imbracat in verde a infipt un semn alb de pe care Gelu a buchisit ca un scolar incepator: „Pescuitul interzis. Amenda 300 RON”. Gelu nu ar fi avut niciodata de unde sa plateasca 300 de RON.

Dupa o vreme, umbra copacului a devenit spatiul favorit de intalnire al oamenilor locului. De la unul dintre ei, un hatru cu parul alb, Gelu a deprins tainele sahului si il ajuta interesat de fiecare data cand il descoperea jucand vreo partida. Atunci isi misca cu inteligenta ramurile, strecurand razele orbitoare de soare in ochii adversarilor, ca sa savureze apoi fericit fiecare victorie a favoritului sau.

Gelu isi traia momentele de glorie cu bucuria si implinirea celui care a realizat tot ce si-a propus in viata. Umbra lui era cea mai mare din tot parcul, iar privirea lui se ridica deasupra tuturor ca un insufletit turn de control.

Gelu era cel mai fericit si multumit copac din lume. Pana intr-o zi, cand, ridicand ochii spre cer, a vazut zburand pe deasupra lui un avion si, brusc, lumea lui s-a cutremurat si s-a prabusit in tristete. Incepand din acel ceas Gelu nu a mai trait decat pentru un singur scop, pentru un singur vis: sa poata sa zboare asa cum vazuse ca o fac oamenii, care treceau in avioanele lor stralucitoare pe cer in fiecare zi.

Ceas dupa ceas, saptamana dupa saptamana, Gelu si-a scos din pamant radacinile lui seculare, pana cand nu a mai ramas ancorat decat intr-o mica radacina, o  legatura infima cu pamantul de care dorea sa se desprinda. A stat asa vreme de mai multe saptamani asteptand cu infrigurare sa zboare cu primul vant prielnic. Si la prima furtuna, Gelu s-a smuls din pamantul in care fusese tintuit atata vreme si si-a trait secundele lui glorioase de zbor.

Intins cu toata lungimea lui la pamant, s-a mai privit pentru ultima data in oglinda lacului si s-a stins, sacrificand celor cateva secunde de plutire demnitatea copacului de a muri in picioare.

A doua zi barbatii imbracati in verde au ciopartit tacuti trupul uriasului sinucis. In locul ramas neumbrit oamenii au incetat sa mai vina, si-au gasit curand un alt colt, sub un alt copac, pe care sa il transforme in spatiul lor favorit din parc.

Nimeni nu mai stie nimic despre trupul uriasului Gelu. Poate s-a pierdut, poate a fost ars. Afara de o singura bucatica de lemn, scrijelita adanc in coaja cu numele “Gelu”, in inima careia, un sculptor artist, a gasit ascunsa o pasare.