theAdviser

Te-ai bronzat cu urme. Iar eu sunt singurul norocos care vede asta. Totusi te preocupa atat de mult aceasta situatie. Vrei sa fi perfecta pentru mine?

Dar tu mereu te bronzezi cu urme. Asta pentru ca esti pudica si nu faci nici “top” si nici “less”. Atunci eu de unde nu as stii ca asa e perfectiunea, asa cu urme albe de la sutien si de la slip pe piele.

Altfel tu ai vrea sa te bronzezi uniform si perfect doar pentru mine, dar eu te-as compara cu o perfectiune care nu esti tu. Si macar daca as fi cunoscut perfectiunea cu care te compar de la TV sau din reviste. Dar nu, poate ca am cunoscut-o live, candva, intr-un trup aramiu fara urme de slip sau de sutien.

Iar tu acum simti nevoia sa compari bronzul tau cu acel bronz si sa invingi. Dar tu esti doar tu. Iar eu nu ma pricep sa iti arat prea bine ca nu urmele de pe bronz te fac sa ma pierzi.

Sirop de mare, pentru ca asa mi-a venit mie sa ii spun.

“Ce inseamna sirop de mare ?”, ma intrebi tu. Poate sirop de mere, continui… Inceteaza sa mai scrii lucruri fara noima. Tu nu vezi ca nu le intelege nimeni?

Sirop de noima, imi incerc norocul din nou. Imi place foarte mult siropul de noima. Cand ajungi sa-l gusti, atunci gustul lui capata noima si imi place.

Nu ma prind de jocul tau, imi raspunzi. Nu e deloc realist, actual, nu imi aduce nimic. E o aiureala fara sens.

Sirop de sens. Sirop de aiureala. Sirop de joc, l-ai baut pe tot, nu mai ai deloc, iti raspund.

Mai bine da drumul la televizor, imi spui, sa ne uitam la un film ori la stiri ori la… la realitate.

Sirop de realitate. Dar pana si tu stii ca siropul realitatii e chiar viata, adica exact ce ramane dupa ce storci ca intr-un pahar de ani toate zilele si noptile in care, la orice raspuns pe care l-am asteptat de la tine, mai intai, eu, am nascocit o intrebare pe masura.

Ai spus albastru?!… Uita!…  Verde? Uita!… Negru? Uita! Mai bine taci… nu mai spune culori. Nu mai spune nimic… taci complet! Atunci cand taci te aud cel mai bine. Pe tine. In spatele cuvintelor doar te ascunzi speriata ca lumina din frigider cand o striveste usa. 

Nu vreau ceai. Nu vreau cafea. Nu vreau nici macar bere. Te vreau pe tine. Asa cum esti cand nu oferi nimic in plus, nimic suplimentar… nimic care sa te completeze. Cand nu mai adaugi nimic, ramai doar tu. Limpede ca o felie de paine proaspata, neintinsa nici cu pateu, nici cu unt, nici cu gem.

Nu te imbraca! nici cu puloverul, nici cu pantalonii, nici macar cu sutienul sau chilotii. Uita tot… Uita-le! Ori daca nu le poti uita pe toate deodata, uita-le pe rand. Incepe cu orice vrei tu dar uita mai intai chilotii, pentru ca de ei iti va fi cel mai greu sa te desparti. Nu e vina ta, ca 99% dintre femeile de aceasi varsta cu tine si tu esti dependenta de chiloti. Mai ales daca sunt cat mai chinuitori pentru fund, eventual tanga sau … manga… sau langa… 

Dar mai presus decat toate te rog uita sa mai pleci in seara asta. Noptile fara tine sunt al dracului de stranii. Mobila trosneste ingrozitor, robinetele picura lung singuratate.  Si mai vine si un gand cumplit ce nu imi da pace, ma trezeste din somn si ma trimite bajbaind la bucatarie. Deschid usa la frigider si inauntru lumina e stinsa.

Fiecare rama nu este decat un curcubeu cazut. Dar la fel ca oamenii si ramele si-au uitat originea. Dupa fiecare ploaie insa, impinse de o dorinta necunoscuta, ramele ca si curcubeiele ies si renasc din lumina.
Oamenii, la fel ca si ramele, sunt, in cea mai mare parte a lor, doar pamant. Dupa un algoritm necunoscut o picatura lichida ii scoate si pe ei la lumina.
Dar nici oamenii si nici ramele nu pot vizita lumina fara ca o particica din ea sa se ascunda pentru totdeauna in ei. Iar cu fiecare vizita, zestrea lor de lumina se adauga si ii schimba.
Astfel, pe o cale dinspre adancuri spre cer, ramele sunt doar pamant, curcubeiele sunt doar lumina, iar oamenii, in diversitatea lor, sunt undeva intre ele.

Am fost copil intr-un oras din Romania pe ale carui strazi limba romana era la fel de rara ca turistii americani inainte de revolutie. Intr-o lume ermetica si autosuficienta, primele cuvinte pe care le-am invatat in limba romana au fost “DoiMaiAm“,   la fel ca strigatul devenit renume al unui negustor ce in copilarie batea strazile orasului meu.

Negustorul avea permanent agatate de umar doua sacosi grele incarcate cu obiecte de artizanat si purta intotdeauna doar cate unul in fiecare mana, sa iti ofere iluzia posibilitatii de a alege. Dar odata ce unul era ales si vandut era pe data inlocuit completand astfel, fidel, ideea de “doi mai am“.

Negustorul umbla pe strazi cat era ziua de lunga, strigandu-si neobosit mesajul intr-o limba pe care aproape nimeni din audienta nu o putea intelege. Iar eu, dimpreuna cu toti ceilalti, credeam ca strigarea este numele personajului “DoiMaiAm“.

Uneori, cand absenta vanzatorului devenea prea lunga, cand zabovea prea mult in alte cartiere, organizam adevarate expeditii pe taramuri necunoscute cu scopul declarat de a-l gasi pe negustor. Seara, in scara blocului, jocul nostru favorit era “jocul de-a DoiMaiAm“, iar fiecare dintre noi devenea, pentru cateva clipe, chiar el faimosul negustor.

Intr-un loc in care produsele pe care si el le vindea se gaseau la tot pasul, arta de a vinde si renumele negustorului faceau diferenta si astfel isi epuiza stocul in fiecare zi . Pentru ca orice obiect, oricat de comun, capata in mana negustorului valoarea atingerii de vedeta. Intocmai ca un obiect banal care, purtat de un star, isi multiplica impresionant valoarea. Cu totii, copii fiind, ne doream sa cumparam obiectele “vrajite” ale lui “DoiMaiAm“,  cu care, aratandu-ne, sa trezim invidia prietenilor si vecinilor.

Si astazi legenda negustorului “DoiMaiAm” traieste inca in amintirea mea, desi negustorul poate demult s-a stins. Copil fiind, mi-am dorit sa ma fac, atunci cand voi fi mare, vanzatorul “DoiMaiAm“… acum, mai putin copil,  imi construiesc acest vis.

In viata oamenii pe care i-am intalnit si au contat au fost de doua feluri: oameni noduri si oameni funde.

Viata este o mare calatorie… Ne nastem inconjurati doar de oameni noduri si poate si de aceea, atunci cand incepem sa intelegem, cautam mai degraba sa ne insotim doar cu oameni funde.

Pe masura ce crestem si devenim mai maturi, inca inconjurati de funde, visam la noduri. Din cand in cand tragem de un snur si, cat ai clipi, funda se transforma in nod, iar nodul creste si ne ocupa si compune viata.

Odata cu trecerea timpului, nodurile nu mai cresc in numar ci doar in greutate. Iar fundele nu raman niciodata doar funde. Pentru ca mereu exista o sansa ca, in functie de snurul de care alegi sa tragi, fie sa le desfaci fie sa le transformi in noduri.

Nodurile sunt foarte greu de desfacut si foarte usor de taiat. Dar indiferent de calea pe care o alegi, atunci cand desfaci un nod, snurul va purta pe el, inevitabil, povara amintirii nodului defunct.

Cu ceva timp in urma am deschis o usa spre o zona a sufletului meu pe care multa vreme am preferat sa o consider uitata. Am deschis-o cu teama si indoiala, dar au existat printre voi oameni care m-au facut sa inteleg ca de nimic din ceea ce ne compune nu trebuie sa ne ascundem. Pentru voi si pentru cei ca voi am creat aceasta sectiune. Va multumesc

La inceput, atunci cand e tanar, Cerul e verde. Mai apoi, pe masura ce primeste varsta, devine galben, roz si la final albastru ca o pruna coapta. Sub Cerul ca o pruna, noi, fiii lui, suntem unii magiun si altii rachiu.

Cerul nu este nici sus si nici jos, tocmai pentru ca el este si sus si jos.

Daca drumul spre Cer ar fi doar in sus atunci oricat ai tinde nu l-ai putea niciodata ajunge. Daca drumul spre Cer ar fi doar in jos atunci niciodata Cerul nu te-ar putea ajunge.

De aceea Cerul este asezat la mijloc, ca o granita intre “mai putin decat Cerul” si “mai mult decat Cerul”. Dar o linie atat de subtire incat nimeni nu o locuieste.

Din acest motiv drumul nostru spre Cer arata cam asa:  “foarte putin decat Cerul” – “putin decat Cerul” – “aproape Cerul” – “foarte aproape Cerul” si de aici, dintr-o data, realizezi ca ai trecut si esti la “putin mai mult decat Cerul” – “mai mult decat Cerul” – “foarte mai mult decat Cerul” si continui sa te departezi. Sa fii la “foarte mai mult decat Cerul” este la fel de rau cu sa fii la “foarte mai putin decat Cerul”. Pentru ca tot ce conteaza este sa ajungi la Cer. Dar Cerul este o linie prea ingusta si nu te incape.

Ieri m-au purtat o pereche de blugi si un pulover. Am mai multe haine care ma poarta rand pe rand. Purtandu-ma, de la ele aflu si eu ce anotimp mai este, daca e zi sau daca e noapte, daca trebuie sa ma duc la serviciu sau daca ma pregatesc pentru vreun eveniment mai special.

De la blugii si puloverul de ieri am inteles ca acolo afara e inca toamna, lunga toamna.

Doar hainele care ma poarta in fiecare zi ma ajuta sa ma adaptez, sa exist, sa fiu social. In timp am invatat sa le urmez sfatul neconditionat, iar pentru asta ele ma pregatesc sa fac fata oricarei situatii de peste viata.

Totusi… si mie mi-e uneori prea cald; si mie uneori mi-e prea frig. Iar atunci stiu ca asta este modul in care hainele ma pedepsesc pentru clipele, orele, zilele, anii in care stau gol in pat si ma bucur.

Iubesc lucrurile facute din sticla. Neconditionat. Reflex.

Daca esti un lucru facut din sticla te iubesc si pe tine. Daca nu, tot te iubesc dar cu o conditie: sa fi din sticla.

Ei bine, da, m-am prins si eu de ce am spus, asa e, iubesc doar lucrurile din sticla. Trebuia sa iti spun de la inceput, dar la inceput nu stiam nici eu. Dupa cum vezi, in fond, nu depinde de mine. Ce iubesc si poate si ce urasc e de mult scris inainte. De fapt ce urasc nu e scris. Pentru ca nu urasc nimic. Doar neiubesc. Iar cuvantul urasc nu este egalul cuvantului neiubesc.

De pilda acum: De neiubit sigur te neiubesc, dar de urat sigur te neurasc. Sau invers.